… între echilibru şi dezechilibru

“Medicii nu-mi dau de cap, iar eu în continuare tăvălesc de durere. Pe lângă suferinţă, încearcă mai mult ca niciodată sentimente de neputinţă, simt extenuată, obosită, sunt furioasă şi nu ştiu cât mai rezist. Înnebunesc când doctorii îmi spun a “n” a oară: “Nu ne dăm seama ce ar putea fi doamnă, nu găsim o cauză organică...” Refuz mai iau calmante, mi-am intoxicat destul ficatul, am făcut toate investigaţiile posibile, am făcut şi operaţii mai mult sau mai puţin necesare… şi ce n-am făcut… Deja nu mai suport situaţia asta, nu mai suport pe mine însămi, enervează toată lumea…, în acelaşi timp întreb cu ce am greşit… Când şi cum se va termina chinul asta odată?”
(S.V, şedinţa 3/9)


Atunci
când „o persoană are un istoric lung de lamentări cu privire la simptomele fizice, care îi afectează mai multe arii ale corpului, pentru care analizele medicale nu au reuşit  găsească o cauză organică”,  vorbim de o tulburare de somatizare. Această tulburare polisimptomatică combină durerea cu simptome gastro-intestinale, sexuale şi/sau neurologice. Persoanele diagnosticate cu această tulburare nu îşi produc şi nu controlează conştient simptomele, au toate simptomele unor boli fizice, doar nu există o cauză organică care le poată explica.

Dacă în urma investigaţiilor medicale este exclusă o cauză organică, vorbim de o tulburare psihosomatică (în care includem şi tulburarea de somatizare). Iar aici se impune înţelegerea şi acceptarea faptului persoana este trup şi suflet, iar latura somato-corporală nu trebuie şi nici nu poate fi separată de latura psihică. Mai mult chiar, fiecare se poate exprima prin cealaltă, persoana fiind sănătoasă sau bolnavă, în raport cu “circumstanţelevieţii trăite şi cu evenimentele cu care vine în contact, după cum afirmau Constantin şi Liliana Enăchescu în lucrarea „Psihosomatica”.

În tulburarea de somatizare avem de-a face cu un dezechilibru, cu un “proces corporal” care foloseşte un “limbaj simbolic” (simptomele), prin intermediul căruia sunt exprimate şi descărcate tensiunile nevrotice intrapsihice ale persoanei bolnave. În acest proces de somatizare, factori precum:
• stresul,
oboseala prelungită,
stările de epuizare fizică şi/sau psihică,
emoţiile intense şi prelungite/ tensiunea afectivă prelungită,
• agresivitatea,
frustrările
sunt declanşatori pentru “conversiunea somatică” a acestor factori psihotraumatizanţi. De asemenea, persoanele cu această tulburare sunt înclinate spre anxietate şi/sau depresie, pe care nu reuşesc le exprime sau le facă faţă, şi astfel ajung somatizeze propriul distres, fie maschează distresul cu ajutorul alcoolului sau a comportamentului antisocial.Totodată, tulburarea de somatizare poate fi o parte a tulburării de stres post-traumatic experimentat de o persoană care a fost supusă unui stresor puternic, intolerabil.

Astfel,  „stresul şi suferinţaînsoţite uneori de sentimentul singurătăţii au cel mai mare rol în apariţia bolilor”(Enachescu, C., Enachescu, L.), fie ele adevarate sau false; prin urmare, tratamentul acestor tulburări au ca scop rezolvarea conflictului psihologic inconstient care există în trecutul persoanei si care în prezent se perpetueaza latent sau manifest.
De aceea, merită acordată maximă atenţie corpului nostru, care ne transmite semnale în condiţii de anormalitate, acesta reprezintând o „zona mută în cazul normalităţii”, după cum afirmau J. P. Sartre şi H. Tellenbach.

NB: Suferinţa este situată la zona de interferenţă dintre corp şi suflet, iar simptomele trec doar în momentul în care factorii psihologici care duc la acestea sunt rezolvaţi

Bibliografie:
Dindelegan, C. (2012), Incursiune în psihopatologie şi psihologie clinică, Bucureşti: Editura SPER
Enăchescu, C., Enăchescu L. (2008), Psihosomatică, Iaşi, Editura Polirom