Fiecare dintre noi înţelege şi simte mediul extern, contactul cu propriul corp într-un fel propriu, adecvat, la un nivel concret şi intuitiv de cunoaştere. Funcţionăm firesc în viaţă de zi cu zi, fiind natural să ne folosim auzul, văzul, simţul tactil, mirosul şi totodată procesul de mişcare şi de echilibru. Când toate aceste sisteme funcţionează şi creierul nostru este capabil să interpreteze corect informaţiile transmise de simţuri, vorbim despre procesul de integrare senzorială.
În caz contrar, când aceste simţuri nu conlucrează, cunoaşterea şi înţelegerea lumii fiind perturbate, vorbim de dezechilibre senzoriale sau disfuncţie de integrare senzorială. Pot astfel fi situaţii de manifestare în care creierul se poate simţi supraîncărcat, suprastimulat sau din contră, înfometat de informaţie senzorială.
Pentru o mai bună înţelegere a felului în care fiecare dintre aceste simţuri afectează comportamentul în cazul unei tulburări de integrare senzorială, voi reda câteva exemple pentru fiecare funcţie în parte:
AUZ– Un copil în clasa înconjurat de creioane scârţăind pe hârtie, de copii care vorbesc, de muzică care cânta, de târşâitul picioarelor şi al scaunelor pe pardoseală. Acest copil nu va putea rezolva exerciţiile la matematică sau la alte materii, datorită suprastimulării creierului său şi va avea o comportare recalcitrantã datoritã frustrării şi inabilităţii de a filtra informaţiile senzoriale nenecesare primite.
VĂZ– Un copil care este sub-reactiv la stimulare vizualã îşi va mişca degetele în faţă ochilor sau va apropia cartea foarte mult de ochi. Pe de altã parte, un copil care este supra-senzitiv sau supra-reactiv la stimulare vizuală va deveni speriat în locuri aglomerate sau poate deveni retras ori hiperactiv într-o încăpere cu lumini strălucitoare şi cu multă culoare şi mişcare.
MIROS– Unii oameni sunt suprasenzitivi la mirosuri astfel încât chiar şi o adiere de parfum sau chimicale să îi deranjeze mult. Alţi oameni sunt subsenzitivi la miros şi îşi pot duce obiectele foarte aproape de nas ca să le poatã simţi mirosul. Chiar dacă sunt subsenzitivi sau suprasenzitivi la mirosuri, elevii care au un miros ascuţit s-ar putea să nu se poată concentra la exerciţiile care trebuiesc efectuate în clasă.
GUST– O persoanã cu deficientã de integrare senzorialã poate fi foarte selectivã la ceea ce mãnancã, evitând unele (sau multe) gusturi şi texturi sau nu poate diferenţia întregusturi şi poate mânca orice!
SIMŢUL TACTIL– Dacă copilul este subreactiv la atingere, poate primi o lovitură serioasă şi să reacţioneze ca şi cum ar fi doar o zgarietură. Poate urî sã aibă mâinile murdare şisă atingă obiecte neobişnuite sau poate avea o nevoie intensă de a atinge totul în jurul său.
SISTEMUL VESTIBULAR (coordonează mişcarea şi balansul)-Dacã copilul este hipo-reactiv la mişcare, atunci se va mişca continuu sau se va învârti, atârnă, legăna, îşi va fluturamâinile sau şi le va frământa. Mulţi copii cu deficientă senzorială pot părea cã suferă de Tulburarea de deficit de atenţie cu hiperactivitate pur şi simplu pentru că rareori seopresc din mişcare. Aceşti copii de obicei nu au un balans prea bun, e dificil pentru ei să circule printre obiecte, se lovesc de pereţi sau se împiedică de scaune. Le placesă atârne cu capul în jos şi par a se învârti fără să ametească. În timp ce un copil cu senzitivitate la mişcare este frustrat afară, un copil hiperactiv va avea mai multe problemeîn interior, în mod special în timpul când ar trebui sã fie liniştit, atent şi concentrat.
SISTEMUL PROPRIOCEPTIV („conştientizarea corpului în spaţiu”)-O pesoană care nu realizeazã cât de mult întinde mâna va lovi pe cineva când vrea să ajungă la un obiect. Această persoană poate călca pe alţii pe picioare în timp ce merge, fãră a realiza că un alt picior este în faţă. Poate trânti uşile ca să le închidă sau apropia uşa foarte uşorfără a o închide. Această persoană va apărea neîndemânatică, va avea dificultăţi la locul de joacã când trebuie să păsească peste vreun obstacol sau va urca scările cu dificultate, trebuind, probabil, să se uite la picioare ca să vadă unde le pune.
Prin urmare, copiii cu tulburări de integrare senzorială, în majoritatea timpului, nu se simt în siguranţă.
Însă, din fericire, sunt multe acţiuni care se pot întreprinde pentru a ajuta creierul unei persoane să primească informaţii în mod corect şi să răspundă la stimulii senzoriali, cum ar fi:
- Puteţi aranja în jurul copilului un spaţiu plin de informaţie stimulatoare: culori, lumini şi umbre, sunete, muzicã, lucruri pe care se poate cătăra, texturi diferite şi diverse oportunităţi de mişcare şi explorare, în aşa fel ca toate simţurile să fie expuse la un stimul.
- Lăsati copilul să aleagă activităţile care prezintă interes pentru el şi de care are nevoie. Este foarte important sã determinaţi ce îl interesează pe copil, ceea ce îl calmează şi ceea ce îl sperie.
- Ajutaţi-l să se adapteze la lucruri deranjante şi obositoare având în vedere că acest copil le poate întâlni sau să le evite de câte ori este necesar,
- Încercaţi să executaţi presiune mai fermă şi mai puternică, ce va avea un efect calmant, dacã copilul dumneavoastră nu preferă sã fie mângâiat uşor (multor persoane cu disfuncţie de integrare senzorială nu le place),
- Ajutaţi-l să găsească un loc liniştit unde îşi poate efectua temele şi unde se poate pregăti pentru teste, dacă copilul dumneavoastră nu preferă să fie mângâiat uşor (multor persoane cu disfuncţie de integrare senzorială nu le place),
- Încurajati-vă copilul să privească în ochi o persoană atunci când o salută, când o întreabă ceva sau la începutul şi sfârşitul interacţiunii cu o persoană; încurajati-vă copilul să vă privească direct atunci când îi daţi instrucţiuni sau îl disciplinaţi.
Tot pentru aceşti copii, s-a creat în multe asociaţii/ong-uri camera senzorială, care se doreşte a fi un spaţiu sigur, adaptat nevoilor fiecărui copil.
În acest sens, recomand Asociaţia Don Orione şi Organizaţia Suedeză pentru ajutor umanitar individual.